Sunteti la pagina:  Home  /   Bibliografie

Bibliografie

Nicolae Maniu este un excelent desenator care cunoaşte în profunzime tehnica vechilor maeştri ai Renaşterii, trompe-l’oeil-ul şi toate efectele modelării care dau impresia de volum pe o suprafaţă bidimensională. Există în desenul său o forţă, o siguranţă, o măiestrie admirabile. Dar acestor calităţi tehnice li se adaugă o strălucire şi o claritate a culorilor ocru, gri şi bleu ce au uneori transparenţe de acuarelă. Nevoii de perfecţiune a limbajului artistic îi corespunde o viziune umanistă, bazată pe o vastă cultură, în care realul şi imaginarul se împletesc într-o unitate perfectă şi armonioasă. Este vorba despre suprarealism sau despre un realism fantastic cu adânci rezonanţe meditative? Să ne gândim, de exemplu, la “Omagiu lui Dürer”, una dintre capodoperele sale, în care evocarea trecutului, legătura cu arta Renaşterii se îmbină cu realitatea actuală într-o imagine deschisă către viitor. “Cavalerul Morţii”, celebra gravură a lui Dürer, este înconjurată de o parte de portretul lui Dürer, de cealaltă parte de portretul artistului a cărui mână apare deasupra norilor. Un curcubeu separă registrul superior al tabloului de partea de jos unde se găseşte “Melancolia”, înconjurată de numeroase animale-simbol, peşti şi forme geometrice. Compoziţia urmează regulile clasice ale echilibrului şi simetriei, dar ansamblul are un caracter suprarealist, de vis devenit realitate.
Această corespondenţă între real şi fantastic se regăseşte şi în picturile sale create în România, peisaje care evocă anotimpurile şi muncile oamenilor, cu un profund sentiment de dragoste pentru ţara sa (“Fructele Pământului”, “Imagine fără sfârşit” etc). La contactul cu Occidentul, temele tablourilor sale devin mai complexe, forţa lor expresivă se dovedeşte mai intensă în explorarea misterului lumii şi al vieţii. “Mişcarea materiei”, “Între cer şi pământ”, “Cina cea de taină”, “Răpirea Proserpinei” sunt opere care îndeamnă la reflecţie şi în care seninătatea şi forţa liniştită a artistului se manifestă cu îndrăzneală, refuzând în acelaşi timp violenţa. Nicolae Maniu pune întrebări despre sensul existenţei noastre, ne invită să medităm, dar în tablourile sale de o sobră şi impresionantă măiestrie nu există o angoasă existenţială. Prin amploarea şi intensitatea viziunii sale picturale, prin precizia aproape magică a tehnicii sale, prin puritatea şi luminozitatea culorilor, Nicolae Maniu se afirmă ca una dintre personalităţile cele mai originale ale artei contemporane.

Ionel Jianu în «Les artistes roumains en occident» – ed. American Roumanian
Academy of Arts and Sciences – 1986.



Să-l prezinţi pe Nicolae Maniu, înseamnă în primul rând să vorbeşti despre magia Istoriei care face din acest om originar din Carpaţi un latin cu o sensibilitate atât de mediteraneană, încât se identifică el însuşi, ca italian (sau mai precis, dac şi roman) şi francez în acelaşi timp, într-o manieră “din ce în ce mai iremediabilă”, cum îi place să spună.
Parcursul profesional al acestui artist născut în 11 aprilie 1944 la Turda, România, este dedicat în întregime creaţiei. La început sculptor, până în 1971, părăseşte această artă pe care o stăpânea atât de bine pentru pictură care, de atunci, a devenit raţiunea lui de a fi. Părăseşte în 1983 ţara natală şi se stabileşte la Köln, în Republica Federală Germană.
La Nicolae Maniu talentul excepţional se întâlneşte cu o viziune umanistă asupra lumii. Marea lui cultură împreună cu măiestria de desenator care a asimilat perfect ştiinţa marilor Maeştri ai Renaşterii şi tehnica trompe-l’oeil-ului se traduce printr-o pictură în ulei în culori de o luminoasă transparenţă, cu personaje care par vii.
Rezultatul este uimitor şi limpezimea de acuarelă a culorilor sale preferate, gri, ocru şi albastru, dă picturii faţetele schimbătoare ale vieţii şi meditaţiei. Nicolae Maniu este, de fapt, un magician al picturii care creează neîncetat în tablourile sale simbioza reuşită a realului pe care îl trăim cu fantasticul spre care aspirăm toţi.
Primirea pe care i-a rezervat-o publicul şi critica încă de la prima sa expoziţie personală din 1978 nu putea decât să se amplifice. Astăzi, Nicolae Maniu expune în întreaga lume şi numeroase muzee internaţionale îşi dispută cu colecţiile particulare capodoperele acestui artist care se relevă unul dintre cei mai mari ai timpului său.

Philippe Clerc şi Michel Palisse în «Cognac International Magazine»
nr.3, pg.66-67 – 1990



Să vorbeşti despre Nicolae Maniu presupune în primul rând să cunoşti drumul acestui personaj originar din Carpaţi, devenit un latin cu sensibilitate mediteraneeană, care se identifică el însuşi ca un roman din ce în ce mai francez.
Mai întâi sculptor, părăseşte această artă pe care o stăpânea atât de bine pentru pictură, decizie pe care nimeni nu o regretă. În 1983 îşi părăseşte, ca atâţia alţii, ţara şi se instalează la Köln, în Germania.
Nicolae Maniu este, de fapt, un magician al picturii, creând fără încetare în tablourile sale simbioza reuşită a realului pe care îl trăim cu fantasticul pe care îl visăm toţi.

“Hyperréalisme et trompe-l’oeil” în “Arts actualités magazine”
nr.18/1991, pg:24-25



Unui pictor , stăpânirea perfectă a tuturor tehnicilor îi permite să exprime, până în cele mai fine nuanţe, a ceea ce doreşte să transmită. În pofida gesticii spaţiale, în structura compoziţiei enunţurile sale plastice sunt formulate concis şi clar. Strălucirea de mătase a culorilor, jocul strălucitor al reflexelor, umbrele şi contrastele de lumină, ca şi gesturile controlate ale reprezentărilor corporale fac din tablourile lui Nicolae Maniu intrări în scenă emoţionante ale unei vieţi care dă impresia că se poate desprinde de pânză.

Rüdiger Müller în “Le trompe-l’oeil contemporain” –
ed.Menges, 1993



Nicolae Maniu aparţine micului cerc de pictori care practică trompe-l’oeil-ul, procedeu artistic care cere o virtuozitate tehnică excepţională. Această tehnică a uleiului pe pânză, metisată cu un stil cu accente realiste, modul lui precis de a lucra, propria organizare a culorilor care captează şi reflectă lumina, ca şi un simţ al compoziţiei vizând esenţialul conferă operelor lui Nicolae Maniu o claritate, o armonie şi un echilibru calm în pofida conţinutului lor adesea dramatic.

Martin Monestier în “Le trompe-l’oeil contemporain” –
ed.Menges, 1993



Nicolae Maniu evoluează, cel puţin, pe două niveluri ale unui realism perfect, care se contopesc pentru a realiza complexitatea subiectului. Această fuziune provoacă o multiplicare a sensurilor realităţii. Este mai mult decât realism, este “metarealism”.

Ovidiu Avram în “Le trompe-l’oeil contemporain” –
ed.Menges, 1993



VIAȚA SECRETĂ A TABLOURILOR
Există în această fascinantă compoziţie a lui Maniu, din care se detaşează autoportretul său, expresia enigmatică pe care Santi di Tito a conferit-o efigiei lui Machiaveli în secolul al XV-lea. “Plăcerea pe care o are cineva contemplând efigia strămoşilor săi, scria Vasari, este de cea mai mare importanţă, pentru că ea trezeşte în el dragostea pentru glorie”. Maniu lucrează şi el pentru gloria sa, văzând accentele Renaşterii italiene în această surprinzătoare punere în scenă. Aluminiul ne aminteşte totuşi că este vorba despre un om al secolului al XX-lea. Un om al triumfului trompe-l’oeil-ului care nu ignoră nimic din tradiţia clasică.

Jean Monneret în «Le triomphe du tromp-l’œil», «Histoire du trompe-l’œil dans
la peinture occidentale du VI-e siècle avant J.C. à nos jours» –
ed. Menges, 1993



Privită retrospectiv, evoluția sa artistică transgresează istoria picturii de la clasici la arta secolului XX, Maniu alăturându-se astfel numelor importante din capitala culturală a Europei. Asemeni lui Brâncuși, care, intrând în “aventura Occidentului”, la începutul secolului XX, rămânea el însuși, Maniu a avut inteligența unei aparente adaptări, mergând “contra curentului”, așa cum își intitula câteva pânze, încă din anii ‘90, unde îl identificăm în personajul pornit parcă să înfrunte curentele la modă ale timpului. Tocmai obsesia de a rămâne el însuși l-a adus pe culmile succesului. Altfel spus, Maniu a reușit, grație dăruirii sale extraordinare, să ocupe un loc de referință în istoria artei contemporane. Cu certitudine și pentru că nu a abdicat de la rigoarea renascentistă, care i-a oferit perspectiva unor originale exerciții de construcție, unde pune sub lupa meditației supremația vizualului și a iluziei. Fără a face rabat de la normele compoziției.
Între ramele pânzelor lui Maniu locuiește o lume care își caută echilibrul, o lume ascunsă în metafore, ce se desfoliază în permanență, oferind privitorului prilejul de a-i descifra misterele: lumea adevarată pe care vrea s-o păstreze, cu orice preț, în spatele reflexelor foliei argintate, simbol recurent al lucrărilor sale.
Artistul opune abstracției și absurdului, care au culminat cu non-arta, consistența figurativului, prin extraordinarul talent de a reda formele, asemeni marilor săi maeștri: Van Eyck, Dürer, Rubens, Rembrandt, Vermeer, Dali.
Cochetând cu Georges de La Tour și Caravaggio, care folosesc aceeași regie în dozarea lumină/umbră și de care se apropie temperamental, Maniu a intrat în competiție cu adevăratele valori. Și a învins. Tablourile lui au fost selectate, încă din primii ani, la saloanele de artă pariziene. Multitudinea subiectelor inspirate din mitologia greacă, încercarea de a găsi o relație între pictura clasică și mijloacele moderne de exprimare artistică l-au impus printre numele notorii ale picturii contemporane europene.

Veronica Marinescu în „Aventura luminii care a cucerit Occidentul” -
Curierul National din 28.06.2003



La început, în primii ani ai formării sale ca artist, Nicolae Maniu a fost sculptor. Dragostea sa pentru volume încă mai poate fi observată în tuşa şi în stilul său de o extraordinară calitate, dar şi în variatele teme explorate în ultimii 30 de ani. Tocmai de aceea, trebuie să privim cu atenţie nu doar figurile portretizate, ci şi interacţiunea lor în contrast cu fundalul.
Ceea ce apare pe pânzele lui Maniu este în principal o scenă – un teatru în care drama care se joacă rămâne acolo pe vecie. Putem percepe cu adevărat dramatismul prin felul în care el îl pune în scenă subliniind mereu adevăratul fundal în care o umanitate bolnavă încearcă să trăiască.
Această extraordinară abilitate de a descrie starea noastră originară reprezintă, fără îndoială, sursa succesului unui artist care, astăzi, expune în întreaga lume lucrări la fel de desăvărșite precum cele pictate de primitivii flamanzi în secolul al XV-lea (Van Eyck, Van de Weyden).

Damian Sausset în „Paris – capital of the art world”,
„Update Art Magazine”, pg.77-83, 2003



Daca il privesti rapid, si cu memoria nitel apasata de latente inertii ideologice, mai ca-ti vine sa spui ca-i realist, din lumea noastra, cea de toate zilele, ba chiar si nitel umanist, asa cum ii sta bine unui artist major, dar imediat ce intarzii cu privirea pe vreunul din chipuri, vezi ca realitatea se topeste si iti fuge printre degete din pricina unor excese intrinseci. Si atunci, normal, te duce gandul la hiperrealism, la distrugerea intregului prin hipertrofia detaliului, insa nici asta nu te tine prea mult fiindca sintaxa imaginii evadeaza din statica hiperrealista, din suficiența imaginii in sine, si se prelinge insesizabil, cel putin pentru un privitor mai putin jucaus, in abisul volubil al suprarealismului. Dar nelinistit si imprevizibil cum e, Maniu nu intarzie nici aici suficient, adica atata cat i-ar trebui prezumtivului privitor ca sa plece acasa impacat, si se deplaseaza fulgerator in alte capitole ale istoriei picturii, acolo unde il gasesti si pe clasicul Poussin, si pe romanticul Delacroix, si pe manieristii Veronese sau Pontormo, si pe barocul Rubens, si pe infernalul Bosch si pe toti povestitorii fantasti, cu limba inepuizabila, cu sufletul incarcat si cu scoarta cerebrala bine asezata in delta incerta in care visul se varsa in cosmar.

Tudor Octavian in “Stiinta privirii“, Catalogul expozitiei
EA Gallery, 2010



Înainte de miracol.
Maniu sună adunarea în istoria picturii cu dezinvoltura unui regizor experimentat, obișnuit să convoace personaje, obiecte și perspective pentru a da chip unui gînd plastic viu. De multe ori ți se pare că te afli doar în fața unui instantaneu, a unei secvențe dintr-o desfășurare mai amplă, cuprinsă în încheieturile secrete ale tabloului – loc din care pătrund în spațiul vizibil doar acele prezențe ce sînt necesare momentului. Ești tot mai conștient că ai luat contact cu o gîndire fundamentală privitoare la rostul imaginii și la capacitatea acesteia de a porunci cu voce tare în cultura contemporană, dar te bucuri de tonul discret al acestei gîndiri, care-ți oferă mai întîi prilejul de a privi, mereu și mereu din nou, așa cum nu ai privit niciodată: ochiul se ia la-ntrecere cu linia și cu suprafața, intră-n joc, presimte posibilitatea extazului și se lasă-ndrumat într-un curs practic de filosofie plastică. Părăsești spațiul fizic obișnuit și intri-n spațiul multiplu și viu al amintirilor, viziunilor și magiei momentului privirii. Întîlnești aici o imagine ca un vîrtej suprasaturat, ce-și creează propria energie abordînd istoria picturii drept teren omogen, generativ. Perspectiva istorică este dizolvată și transformată-n viziune personală, cu identitate morală și marcă filosofică. Un atare gest plastic devine masiv în timp, întemeiat pe independența unei viziuni cu marcă unică.
Trebuie amintită aici folia metalizată, a cărei prezență potențează atît lumina, cît și opacitatea. Folia învelește, dar și expune contrastiv, reprezintă emblematic derizoriul consumului, dar și subliniază dramatic situații ale compoziției. Calitatea ei plastică e o efigie a setei de vizual: vreme de secole, proba virtuozității picturale putea fi reproducerea faldurilor și cutelor complexe ale țesăturilor fine. Timpul actual cere însă curajul unor reflexii noi, dacă vreți chiar și-n sens figurat.
Imaginile lui Nicolae Maniu tind spre orizontul clasic și trezesc interesul iubitorilor de artă provenind din cele mai diverse culturi. Pictorul trăiește adesea situații în care lucrările lui creează un efect de dragoste la prima vedere, fiind cumpărate cu pasiune spontană de colecționari care se îndreaptă întîi spre imaginea fascinantă, pentru a descoperi abia ulterior autorul și bogăția creației sale. Avem de-a face aici cu o dimensiune universală concretă, nemijlocită, care trece dincolo de mode și elucubrații teoretice, susținîndu-se prin valoare estetică intrinsecă.

Mihai Tropa în Catalogul expoziției “Jubileu – Nicolae MANIU“, 2014